Petre Craciun

2010-10-18T14:25:00.000-07:00

Ce fel de cultura organizațională avem prin instituții?

2009-11-14T00:55:00.000-08:00

Orice organizație care se respectă este interesată să asigure un flux informațional între generațiile mai în vârstă și cele care vin din urmă, care constituție viitorul acelei organizații. Este ceea ce se cheamă cultură organizațională, căreia marile companii îi acordă o mare, foarte mare importanță. Cei nou veniți trebuie să știe care sunt valorile asumate de organizație, care sunt personajele care au intrat în ”folclorul” acesteia ca urmare a realizărilor deosebite, care sunt standardele colective de gândire, care sunt modalitățile prin care se poate accede în cariera profesională, care este modul de dialog, de adresare față de cei care ocupă poziții superioare în ierarhie, care este vestimentația agreată de companie etc.
Dincolo de cultura organizațională pe care și-o dorește leadership-ul, cea care “leaga organizatia”, stabilită prin norme unanim acceptate și însușite de establisment și de restul organizației, există și un alt tip de cultură. Cea neoficială, constituită pe baza legăturii nemijlocite între angajați și scăpată de sub controlul strict al autorității. Ea se compune dintr-o suită de reguli nescrise, de cutume, de mituri și simboluri, de tipuri de comportamente, de percepții și reprezentari despre ce reprezintă “valoare” in organizatie, standarde empirice despre ce inseamna a munci bine si a te comporta corect, despre “cum se fac lucrurile pe aici”.
Ele sunt transmise pe verticală și pe orizontală într-un cadru neoficial, la o pauză de cafea, cu prilejul aniversărilor sau al altor evenimente sociale, în deplasările de serviciu, la tranning-uri sau Team Building-uri.
Tânărul intrat în organizație se trezește între două paliere: cel oficial, reprezentat de regulamente interioare (considerate pe bună dreptate rigide) și cel colegial, mult mai uman și mai ușor de acceptat. Nu numai din mimetism, prospătul membru al organizației simte nevoia de a adopta modul de reacție al celor de lângă el. De a se adapta, de a fi ca ceilalți, de a vorbi ca ei, de a reacționa ca ei.
Iată de ce, cultura organizațională neoficială are o putere mai mare decât cea asumată și parafată de ”conducere”.
Din acest punct de vedere, putem trage concluzia că este deosebit de important ca aceste deprinderi, care se dobândesc aproape de la sine, să nu devină o frână și să nu creeze probleme în modul de reacție al organizației îndeosebi în fața unor dorințe de schimbare sau de reformă, dacă ne referim la instituții.
Am să vă ofer câteva exemple de ”cutume” transmise de la o generație la alta într-o instituție a statului nostru. Sunt culese în urmă cu câțiva ani, iar speranța mea este că unele dintre ele au mai dispărut între timp.
Nu trebuie să ieși din birou fără o foaie în mână. De ce să creadă șefii că umbli pe holuri fără nici un rost? Chiar dacă nu ai treabă, vino la slujbă în zilele libere și stai până te vede șeful. După aceea poți pleca liniștit, ai mai căpătat o bilă albă. Nu răspunde la telefon de prima dată. Se va considera că nu ai nici o treabă și abia aștepți să fii sunat. Stai cu ușa deschisă la birou, mai ales atunci când se anunță vizita șefului. Chiar dacă nu ai nimic de făcut, stai cu o foaie scrisă pe ambele părți pe birou și întorace-o la interval de o oră.
Exemplele ar putea continua, dar ne oprim aici, spunând doar atât: cultura organizațională este factorul de rezistenta cel mai important in orice demers de schimbare, indiferent de anvergura sa. Prin urmare, celor are compun leadership-ul, nu trebuie să le fie indiferent ce fel de cultură organizațională se dezvoltă.
Petre Crăciun

România, țara dialogurilor paralele

2009-11-05T11:35:00.000-08:00

Am urmărit întâlnirile (consultările) de astăzi dintre președintele Traian Băsescu și reprezentanții partidelor politice din Parlament, pentru desemnarea unui nou premier. Am avut sentimentul, destul de stânjenitor, de feed back, de secvență pe care am mai văzut-o cândva. Ici, colo, câte un actor a fost înlocuit de dublură, s-au mai schimbat câteva costume, in rest aproape nimic.

Nimeni nu a învățat din ultimele trei săptămâni. Nu a păsat nimănui că am mai avut un premier desemnat, că acesta și-a făcut o echipă cu care a venit în Parlament. Parlamentarii au votat politic, iar guvernul a căzut, fără a avea nici cea mai mică șansă.
În această situație, partidele se reîntorc la consultările de la Cotroceni. Participanții sunt foarte detașați. În acest timp realizatorii de talk-show-uri așteaptă cu sufletul la gură să prindă o declarație, o nuanță, o noutate. Eșec total. Toți oamenii politici care au trecut astăzi pe la consultări au venit cu lecția pregătită, cu numele viitorului premier în plic. Au băut o cafea, au schimbat amabilități, au trimis săgeți unii împotriva celorlalți, după cum sunt poziționați în campania pe care o traversăm, au dat declarații la sfârșit. Nici o noutate. Nimeni nu a venit la întâlniri pentru a pleca urechea la ce spune cealalată parte. Nimeni nu este dispus să asculte cu adevărat ce spune celălalt.
În tot acest timp, votantul din 22 noiembrie își pune o întrebare cât se poate de legitimă: ”Eu unde sunt, frate, în toată chestia asta? Pe mine cine mă reprezintă? Cine se gândește și la mine, la faptul că a venit iarna și că nu am bani pentru lemne sau pentru întreținere? Cui îi pasă că nu mai am bani pentru ratele facute la bănci?”

Sunt întrebări legitime, care ar trebui să îi preocupe, cel puțin în campanie, pe toți oamenii politici. Din păcate nu le aude nimeni, iar cel mai important actor în toată acesată piesă absurdă, cetățeanul, este total absent. Nu înteresele sale contează, nu îngrijorările, nu ratele, nu lipsa unui loc de muncă și, mai ales, lipsa de perspectivă. Reprezentanții noștri, aleși prin vot uninominal, țin cu dinții de lecția învățată acasă, la partid, nefiind capabili de dialog, de consens.

Asistăm la un dialog al surzilor sau la o multitudine de dialoguri paralele. Nimeni nu aude pe nimeni, nimeni nu ține cont de nimeni. Este un soi de încrâncenare, de luptă oarbă.

Efectul va fi unul pe are oamenii politici nu îi iau în calcul, deși au consilieri bine plătiți. Acesta se va traduce printr-o scăzută prezență la vot. Nu este numai un gând care îmi trece prin minte sau o deducție logică. Am auzit, nu o dată, acest lucru. Există sentimentul că s-a creat și se adâncește prăpastia dintre cetățeni și oamenii politici, care nu sunt în stare nici măcar să discute și să cadă de acord asupra unui nume de premier. Asta într-o perioadă de criză profundă.

Petre Crăciun

Îl învață cineva relații publice pe Străinu-Cercel?

2009-11-02T10:17:00.000-08:00

Astăzi a fost ziua isteriei naționale. Pe toate canalele media, secretarul de stat în Ministerul Sănătății, Adrian Streinu Cercel, a lansat o adevărată nebunie națională. Pentru că ce poate fi altceva decât o asemenea nebunie, faptul că un reprezentant al autorităților vine la televizor și spune cât se poate de clar, ca să înțeleagă, îmi cer scuze pentru termen, orice dobitoc: "Scenariul asta cu 20 de mii de morti? Este una din variantele oficiale, dar e minim, asta e mizilic", a mai raspuns acesta la intrebarile jurnalistilor, adaugand totodata ca "Sa zicem bogdaproste daca ne va da cineva vaccin in aceasta perioada in care o sa avem 5-6 saptamani de infectie cu potential sever de infectie".

Televiziunile și celelalte canale media au preluat, la nesfârșit, acest scenariu aproape apocaliptic. Cu tot cu exemplele care să întărească acest scenariu. Cele 40 de persoane de la Hotelul Sinaia, profesoara și învățătoarea și chiar exemplul exemplelor, ziaristul Mircea Badea, despre care știm că și-a făcut niște analize, dar nu știm care va fi rezultatul acestora.
Străinu-Cercel s-a plans în legătură cu lipsa spiritului civic al românilor, dând exemplul unei paciente care, infectată cu virusul AH1N1 a semnat foaia că e pasibilă de inchisoare dacă transmite virusul dar a plecat la Piatra Neamt, unde a fost depistată de autoritățile sanitare. Ceea ce nu spune secretarul de stat de la Sănătate este cum este posibil ca tocmai autoritățile să inducă panică inutilă în rândul populației, fără a putea oferi ceva concret pentru a putea depăși mai bine perioada de gripă.

O minimă normă de comunicare, dar oamenii noștrii politici nu prea au legătură cu această disciplină, spune că, în astfel de situații, populația trebuie liniștită, arătându-se măsurile concrete pe care factorii responsabili le iau pentru ca problema să fie rezolvată. În loc să procedeze cum scrie in cărțile de relații publice, oficialul Ministerului Sănătății ne oferă cifre înfricoșătoare, de zeci de mii de persoane care ar putea muri ca urmare a gripei AH1N1. Când vine vorba de măsuri concrete, adică de job-ul domniei sale și al ministerului pe care îl reprezintă, domnul Cercel ne sfătuiește să zicem zicem ”bogdaproste daca ne va da cineva vaccin in aceasta perioada”. Să fie bătaie de joc la adresa populației, să fie o recunoaștere a neputinței Ministerului Sănătății de anticipa problema și de a lua din timp măsuri pentru a avea în stoc medicația necesară? Să fie amândouă la un loc?
O simplă cerecetare pe Google ne arată că, încă din primăvară, se vorbea despre faptul că România va avea probleme cu gripa de tip nou in toamna anului 2009. Oficialii Ministerului Sănătății nu au citit aceste prognoze? Dacă le-au citit, de ce nu au luat măsuri și cine va răspunde pentru cele 20.000 de persoane, ”mizilicul” domnului Cercel? Dacă nu este adevărat, cine va răspunde pentru faptul că, în pragul iernii, atunci când avem multe alte probleme, suntem isterizați cu spectrul unor decese care vin să le egaleze pe cele provocate de ciuma din secolul 14?
Alte cifre, oferite de Organizația Mondială pentru Sănătate vin să ne arate că, până în acest moment, în întreaga lume au murit ca urmare a gripei de tip nou circa 4.500 de persoane. Și atunci, doamne ferește, cum să avem numai în România 20.000 de morți?
De fapt, domnul Străinu-Cercel nu este la prima declarație care vine să ne infioreze. În urmă cu câțiva ani, când apăruse problema gripei aviare, același personaj spunea cât se poate de tranșant: “Pandemia de gripă aviară va izbucni în viitorul apropiat şi va ucide două milioane de români. Într-un prim val al pandemiei, adică în primele 4 - 5 luni, se pot îmbolnăvi până la 4 milioane de români, iar două milioane dintre aceştia vor muri”.
Realitatea nu i-a dat dreptate ”specialistului” nostru, așa cum previziunile referitoare la un cutremur iminent l-au tradat de fiecare dată pe vestitul Vergil Hâncu.
Poate aude cineva din Guvern și poate îl cheamă pe Străinu-Cercel la o mică lecție de comunicare. Dacă reprezentanții Guvernului, și așa rarefiat, nu au timp, ne oferim noi să îl instruim gratis pe domnul Cercel.

Petre Crăciun

Piticii domnului

2009-11-02T03:41:00.000-08:00

Piticii domnului

În răstimpul dintre două
(ne)începuturi,
Dumnezeu își exersează
pornirile ludice.
Uneori culege pigmenți
din galantarul
meteo-programat
al curcubeului
și îi strecoară
printre genele vreunui
pictor de icoane.
Alteori, când este obosit,
după ce i-a dat chip
vreunui Pârvu Mutu,
Dumnezeu
modelează pitici.

Le dă chip,
le dă viață
dar nu le dă inimă.
Piticii domnului umplu lumea
și, să nu spuneți că
nu v-ați așteptat,
se iau prea în serios,
uitând că au fost
creați pentru a fi
bufonii zilei a șaptea.

din volumul ”In spatele oglinzii”

România, de azi pe mâine...

2009-11-01T10:26:00.000-08:00

Cea mai mare problemă pe care o are România, poate dintotdeauna, este lipsa de strategie, de proiectare și de proiecție a viitorului. Niciodată nu este timp, forță, voință și pricepere pentru a stabili ce dorim să fim pe termen lung. Unde vrem să ajungem și cum vrem să ajungem acolo. Ne complacem mereu în a găsi soluții de moment, pompieristice. Să mai rezolvăm o criză, să mai dezamorsăm o grevă, să mai ieșim dintr-o iarnă grea. Ne plac cârpelile, soluțiile mici, tratamentele care nu provoacă reacții greu de suportat organismului, dar care nici nu contribuie cine știe ce la vindecare.
A fost celebră, după anul 1990, fraza lui Dinu Patriciu în legătură cu ”tăiatul cozii câinelui dintr-o dată”. Mulți au criticat-o, afirmând că poporul român (jucând rolul câinelui) nu poate supoarta o asemenea operație chirurgicală. Recent, am auzim, din partea celuiași autor, percepția pe care, la 20 de ani distanță, o are asupra acestei soluții și a modului în care ea a fost aplicată în România: ”am tăiat coada câinelui, dar pe lungime”. Nimic mai adevărat.
Am pierdut startul. Nu am avut dorința de a încuraja planurile de dezvoltare strategică, de lungă durată. Nu am investit in infrastructură și astăzi ne vedem in situația de a fi incompatibili cu toate statele din Uniunea Europeană din acest punct de vedere. Era atât de greu să prevedem că vom ajunge in această situație? Nu am avut nici o politici coerente pentru incurajarea economiei, nu am avut in vedere evoluția piețelor. Am investit in domenii care nu aduc profit si, mai ales, am investit după criterii care au legătură mai mult cu politicul și cu clientela de partid. Nu am dovedit nici chiar faptul că avem planuri de urbanism echilibrate, compatibile cu timpurile moderne și am construit oricum, oriunde, orice.
Marea majoritate a deciziilor sunt luate pe picior. Nu există studii, nu există planuri. Sau, dacă există, nu ține nimeni cont de ele, aruncându-le imediat la coșul de gunoi dacă indică altceva decât dictează interesele noastre de moment.
Interesul mărunt este cel care distruge, secundă cu secundă, această țară. Secundă cu secundă ne îndepărtăm tot mai mult de locul pe care România l-ar fi meritat, ca urmare a resurselor sale naturale și umane deosebite.
De 20 de ani această țară este condusă de azi pe mâine și este imposibil să mergem mai departe ca și până acum.

Petre Crăciun